Amiaza şi miezul nopţii constituie, asemenea solstiţiilor din ciclul anual, punctele de intensitate maximă ale principiilor yang şi yin, dar şi originea mişcării ascendente a principiilor opuse: căci  mişcarea ascendentă a zilei merge de la miezul nopţii spre amiază, iar cea descendentă de la amiază spre miezul nopţii. De aceea, în China, momentul propice concepţiei se situează la solstiţiul de iarnă şi la miezul nopţii; în occident, Hristos s-a născut la acest solstiţiu şi la miezul nopţii.

În ezoterismul tantric, miezului nopţii îi corespunde starea de repaus absolut în beatitudine. Aceasta se întâmplă deoarece culminaţia soarelui spiritual are loc la miezul nopţii, prin analogie inversă cu cea a soarelui fizic. Iniţierea în misterele antice era comparată cu soarele de la miezul nopţii.

Ezoterismul ismaelit abundă în consideraţii de acelaşi gen: amiaza, ora la care nu mai există umbră, este Pecetea Profeţiei, apogeul Luminii spirituale; miezul nopţii este nodul confuz al ocultării şi, totodată, punctul de la care începe ascensiunea Revelaţiei solare.

În tradiţia biblică, cuvântul amiază simbolizează lumina în plenitudinea ei. Origen precizează importanţa acestui simbol în Scriptură şi remarcă faptul că Lot nu era în stare să primească lumina orbitoare a amiezii, în timp ce Avram putea s-o vadă. A privi pe Dumnezeu faţă către faţă înseamnă a-l vedea în lumina amiezii. Amiaza reprezintă un fel de moment sacru, o oprire în mişcarea ciclică, înainte ca fragilul echilibru să se rupă şi lumina să coboare spre asfinţit. Ea sugerează o imobilizare a luminii în mersul ei - singura clipă fără umbră - , o imagine a eternităţii.

vezi şi alt simbol



BIBLIOGRAFIE:

Evseev, I., (1994) Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara