Un soi de pescăruş, intrat în legendă şi devenit simbol. Pescăruş sau goeland. Sau pasăre fabuloasă, frumoasă şi melancolică. Potrivit unei legende greceşti, Alcione, fiica lui Eol, regele vânturilor, s-a însoţit cu Ceix, fiul Luceafărului de dimineaţă. Fericirea lor este atât de desăvârşită, încât ajung să se compare cu Zeus şi Hera şi, din această pricină, atrag asupră-le răzbunarea zeilor. Sunt preschimbaţi în păsări, iar cuiburile lor, construite la marginea mării, sunt fără încetare distruse de talazuri. Aceasta ar fi originea ţipătului lor tânguitor. Zeus însă, îndurându-se de ei, îmblânzeşte marea de două ori pe an, câte şapte zile, înainte şi după solstiţiul de iarnă. În cursul acestei acalmii, alcionul îşi cloceşte ouăle. Din acest motiv, a devenit un simbol al păcii şi al tihnei, însă al unei păci de care trebuie să te zoreşti să profiţi, căci este de scurtă durată.

Păsări ale mării, Închinate lui Thetis - divinitate marină, una dintre nereide -, odrasle ale vântului şi ale soarelui de dimineaţă, alcionii aparţin atât cerului, cât şi oceanelor, atât aerului, cât şi apelor. În acest sens, ei simbolizează o fecunditate deopotrivă spirituală şi materială, ameninţată însă de pizma zeilor şi a elementelor. Pericolul pe care îl evocă este acela al mulţumirii de sine, al autoatribuirii unei fericiri care nu poate veni decât de sus. Această orbire în fericire te expune celor mai cumplite pedepse.

Unele legende târzii au asimilat legenda Alcionei celei a lui Isis; femeia zboară străbătând văzduhul, pe deasupra mărilor, în căutarea soţului ei, fiul Luceafărului de dimineaţă, tot aşa cum Osiris era soarele-răsare. Ovidius descrie întâlnirea soaţei, preschimbată în pasăre, cu cadavrul bărbatului ei, purtat de valuri, în termeni care amintesc de mitul egiptean (Ovidius, Metamorfoze)

vezi şi alt simbol



BIBLIOGRAFIE:

*.* (2009) Dicţionar de simboluri (coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), Editura Polirom, Iaşi
Evseev, I., (1994) Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara