Abis, în greacă şi în latină, desemnează ceea ce nu are capăt, lumea adâncului sau a înaltului fără sfârşit. În textele apocrife, abisul desemnează, global, stările informale ale existenţei, atât haosul întunecat de la începuturi, cât şi tenebrele infernale ale sfârşitului.

Abisul apare în toate cosmogoniile ca origine şi punct final al evoluţiei universale şi, asemenea monştrilor mitologici, înghite fiinţele, ca să le scuipe apoi transformate. Adâncurile abisale evocă tărâmul morţilor şi deci cultul Marii Mume htoniene. C.G. Jung se sprijină probabil pe acest străvechi fond cultural atunci când leagă simbolismul abisului de arhetipul matern, imagine a mamei iubitoare şi înfricoşătoare. În vise, abisul fascinant sau înspăimântător va evoca imensitatea şi forţa inconştientului, înfăţisându-se ca o invitaţie la explorarea adâncurilor sufletului, spre a-i elibera fantomele, spre a-l descătuşa.

vezi şi alt simbol



BIBLIOGRAFIE:

Evseev, I., (1994) Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara